Hrana de origine animală 

Nivelurile eneolitice aparţinând etapei A2 a culturii Gumelniţa sunt caracterizate de existenţa unor diverse materiale faunistice studiate de-a lungul anilor, ce au aparţinut: scoicilor, melcilor, racilor, peştilor, broaştelor, ţestoaselor, păsărilor şi mamiferelor.

Mare parte din aceste animale au făcut parte din hrana locuitorilor care au beneficiat de abundenţa acestor resurse oferite cu mare generozitate în acele vremuri de Valea Dunării.

Principalele activităţi prin care se obţinea hrana de origine animală erau culesul, pescuitul, vânătoarea şi creşterea animalelor.

Culesul

Culesul a fost practicat şi de membrii comunităţii gumelniţene de pe Popină. Aceştia adunau rădăcini, fructe, ouă de păsări, stuf sau papură, melci sau scoici. Desigur că, foarte probabil, această activitate era practicată în principal în perioadele calde ale anului.

Dovezile arheologice ale practicării acestei ocupaţii sunt sporadice, constând mai ales din seminţe, diverse resturi ale tulpinilor plantelor, fragmente ale cojilor de ouă, etc.

Prezenţa moluştelor este evidenţiată în sedimentele arheologice de resturile cochiliilor. S-au identificat melci acvatici şi tereştri, precum şi scoici. Dintre acestea se pare că doar scoicile sunt consumate, fiind şi cele mai abundente în zonă: scoica de râu cu diversele ei specii este de mai mici dimensiuni, (10-15 cm), iar scoica de lac mai mare, (15-25 cm). Modul de preparare încă nu a fost evidenţiat, dar lipsa urmelor care să ateste forţarea cochiliei ne face să credem că cel mai probabil acestea erau preparate prin fierbere.

Culesul lor se făcea atât pe malul braţului Borcea, cât şi în întinsuri, pe canale sau bălţi, (benturi), ce păstrau apa tot timpul anului. Cantităţile culese erau variabile şi depindeau de locul de cules, (fluviu, canal sau întinsură), ca şi de caracteristicile biotopului, (natura şi consistenţa sedimentelor, viteza apei, gradul de oxigenare şi transparenta apei, etc.).