Într-un mediu dominat de apă şi pădure, oamenii acelui timp au ştiut să utilizeze lemnul, lutul, apa, şi tulpinile unor plante aflate în imediata apropiere pentru a-şi construi locuinţele. Acestea erau încăpătoare, cu suprafeţe medii de 50 – 60 m², fiind construite extrem de asemănător cu multe din construcţiile tradiţionale cunoscute în satul românesc până nu de mult.

Pentru realizarea pereţilor se săpa mai întâi un şanţ de fundaţie în care erau înfipţi ţăruşii de lemn, groşi de cca. 5 cm, destinaţi să alcătuiască structura de rezistenţă. Apoi ţăruşii erau uniţi între ei cu alte ramuri de copac, sau cu stuf, dispus vertical până la o înălţime de circa 2,20 m. Acest schelet, era apoi acoperit cu lut amestecat cu paie tocate sau cu tulpinile altor plante tăiate mărunt, totul muiat cu apă şi foarte bine amestecat, omogenizat.

Următoarea etapă consta în finisarea pereţilor prin aplicarea unui strat de lut fin amestecat cu diferite alte componente organice.

În spaţiul astfel delimitat de pereţi, se făcea podeaua care putea fi realizată în mai multe feluri. Soluţia cea mai des folosită consta din depunerea unui prim strat ce era destinat nivelării dar şi protejării de umiditate. Abia după aceea se făcea podeaua propriu-zisă  prin depunerea unui strat de lut gălbui, fin, bine bătucit şi netezit. Locul unde urma să se construiască cuptorul era cruţat, acesta fiind ridicat direct pe pământ.

Locuinţa tipică gumelniţeană de aici era împărţită de un perete interior, în două camere inegale ca suprafaţă, destinate unei folosiri diferenţiate. În fiecare dintre ele, lipit de peretele de est, se afla câte un cuptor cu soclu rectangular, înalt de cca. 30 – 35 cm, peste care se realiza bolta dintr-un schelet de nuiele acoperit şi el tot cu lut.

Prima camera, în care se intra, avea de regulă o suprafaţă de cca. 20 m² şi era mai neglijent finisată, cu pereţi mai puţin elaboraţi şi o podea simplă, realizată numai dintr-un strat de lut gros de cca. 3 – 5 cm, fără stratul de nivelare întâlnit în camera mare. Aici se păstrau vasele pentru provizii şi erau depozitate diferitele unelte destinate utilizării zilnice.

Din această primă cameră se intra, printr-o trecere practicată în peretele interior, în camera mare ce avea o suprafaţă de 30 – 40 m².

Fără îndoială că ea era de fapt camera principală a locuinţei, dovadă realizarea şi mai ales finisarea foarte îngrijită a sa. De regulă, lângă cuptorul de aici, se afla o laviţă amplasată de-a lungul peretelui lung, de est, al camerei. Dacă judecăm după dimensiunile păstrate ale acesteia este posibil ca ea să fi jucat mai curând şi un rol decorativ nu numai funcţional, deoarece nu era foarte lată, numai 30 – 40 cm, pe ea putând fi depuse diferite obiecte, între care şi vasele utilizate la masă.

În această încăpere, se desfăşurau cele mai importante momente ale vieţii familiale. Aici se gătea şi desigur că tot aici se reuneau toţi membrii micii comunităţi atunci când mâncau împreună.