Poziţia Popinei în valea inundabilă a Dunării reprezintă un avantaj dacă ne gândim la pescuit. Miile de resturi osoase de peşte descoperite în nivelurile eneolitice atestă că peştele reprezenta unul dintre cele mai importante alimente.

Studiile minuţioase au permis identificarea a 16 taxoni provenind din Dunăre. Câteva specii precum sturionii - nisetrul, păstruga, morunul - trăiesc în Marea Neagră, dar urcă pe Dunăre sau afluenţi pentru a se reproduce şi unde pot fi capturaţi. Cele mai multe dintre speciile identificate sunt de apă dulce, comune în Dunăre şi afluenţii săi precum: ştiuca, plătica, avatul, batca, crapul, văduviţa, babuşca, roşioara, linul, somnul, bibanul şi şalăul.

Peşti au fost pescuiţi în lacurile şi bălţile abundente din jurul popinei, dar şi în fluviu. Deşi dimensiunile indivizilor pescuiţi sunt în general medii, nu lipsesc somnii şi sturionii de talii mari.

Somnul, cel mai mare peşte de apă dulce, poate atinge lungimi de peste trei metri şi greutăţi de peste 200 kg. Studiul resturilor osteologice ale acestui peşte prezente în nivelurile de locuire de pe Popină, a permis reconstituirea dimensiunilor unor indivizi ce aveau 2,8 m şi circa 150 kg.

Este dificil de afirmat în acest moment existenţa unei specializări în sensul capturării selective a anumitor specii.

Pescuitul diferitelor specii depinde foarte mult de ecologia speciilor, de anotimp, dar şi de locul de pescuit, (fluviu, râu, întinsură, etc.). Cea mai favorabilă perioadă rămâne cea de reproducere când peştii nu se mai hrănesc corespunzător şi nu mai sunt atât de atenţi sau apără icrele fecundate, (somnul sau şalăul). Apoi la retragerea apelor după inundaţiile de primăvara se pot crea întinsuri sau ochiuri de apă mai adânci, în păduri, ce reprezintă capcane naturale pentru peşti. Perioada de secetă când apa de pe canale şi cea de pe şenal scade reprezintă o alta etapă în care peştele era uşor de capturat.

Uneltele de pescuit erau predominant, la acea vreme, realizate din materii vegetale, (lemn, sfoară) şi de aceea puţine vestigii s-au mai păstrat. Presupunem că existau plase de pescuit, coşuri oarbe ca de altfel şi harpoane utilizabile în întinsuri şi pe canale unde apa este mai puţin adâncă. Pentru fluviu cel mai eficient ar fi fost priponul. Desigur că nelipsită era barca fără de care stăpânirea Văii Dunării n-ar fi fost posibilă.

Modul de preparare a peştilor ne este puţin cunoscut. Bazându-ne pe situaţiile descoperite în teren, ştim că peştii erau curăţaţi de solzi şi evisceraţi, iar cei de dimensiuni mai mari tranşaţi. Dintre toate speciile de peşti doar ştiuca ştim că se prepara direct pe jar.

Pentru stocurile de hrană utilizabile în timpuri grele este posibil să se fi utilizat şi o parte din peşti, conservaţi prin uscare sau afumare.

Alte animale capturate ocazional în timpul incursiunilor la pescuit sunt racii şi reptilele.

Principalele resturi ale racilor regăsite în materialul arheologic sunt gastrolitele şi fragmente arse ale cleştilor. Racii se pot captura accidental în plasele de pescuit sau voluntar de către pescarii de raci, care cu mâna caută animalul în găurile din malurile înalte ale fluviului.

Dimensiunile mici şi cantitatea redusă de carne, (sub 50% din masa animalului), consumabilă sunt compensate de gustul dulce al acesteia, atât crudă, cât şi preparată prin fierbere sau coacere în jar.

Dintre reptile s-au identificat doar două specii de ţestoase: de apă şi de stepă. Cea mai frecventă printre resturile de deşeuri menajere este ţestoasa de apă. Materialele arheozoologice sunt reprezentate, atât de resturi din fragmente de carapace sau de plastron, cât şi de elemente ale scheletului, precum oasele membrelor. Acest lucru ne sugerează că aceste animale erau aduse întregi în aşezare şi apoi consumate. Urmele de tranşare la nivelul carapacei şi al plastronului sugerează forţarea acestora probabil pentru detaşarea lor şi recuperarea părţilor moi ale animalului. Această specie nu prezintă o punte osoasă între carapace şi plastron, iar ligamentele ce le unesc pot fi forţate, separarea fiind manuală.

Vânarea ţestoasei de apă în cantităţi mari este legată în principal de perioada de reproducere, (mai-iunie). Pentru depunerea ouălelor, aceasta se aventurează pe uscat fiind mult mai expusă decât în bălţile unde-şi petrece majoritatea timpului şi iernează, (octombrie-martie). Când popina este înconjurata de ape, zeci de indivizi urcă pe laturile acesteia şi caută un loc pentru depunerea ouălelor. În restul timpului ţestoasele sunt discrete şi se pot captura accidental în plasele pescarilor.